De ce ne iubim bunicii

poezie
Bunica

A sosit și ziua pe care o aștept cu inima strânsă de atâta vreme. Azi o voi vedea pe bunica. Nu este ușor să accepți trecerea timpului departe de cei pe care îi iubești, care ți-au umplut viața de bucurie la un moment dat și mai ales te-au format ca om. Nu este ușor să trăiești foarte departe de spațiul unde ai crescut, ți-ai dezvoltat structura interioara și stabilit valorile după care îți trăiești viața și menții conduita. Atunci când te întâlnești cu un spațiu nou, nu neapărat deschis pentru a fi explorat, îți aduni tot curajul și experiența acumulată până atunci… iei cu tine sfaturile venite de departe, ca spațiu și timp, și pășești în necunoscut. Da, pot spune că bunicii mei au fost intodeauna în mintea mea, oriunde m-am dus.

Câți dintre noi ne mai aducem aminte de bunicii noștri când suntem prinși în vâltoarea vieții, prea preocupați să facem față grijilor de zi cu zi? Eu sunt convinsă că mulți dintre noi. De multe ori când m-am întâlnit cu situații dificile am avut cuvintele bunicii în minte : “Haide, adună-ți curajul și sări! Dacă ai senzația că nu mai poți respira folosește-ți toată forța și ridică-te la suprafață! Împinge-te cu toată puterea și respiră!” Cuvintele acestea, spuse de bunica acum 30 de ani, când mă susținea în fiecare joi la bazinul de înot, mi-au rămas imprimate în minte și suflet și mi-au folosit de mii de ori atunci când nu mai puteam “respira”! De câte ori a trebuit să ies la suprafața, indiferent de povara de pe umerii  mei, am reușit. Am respirat cu încredere și am mers înainte.

De câte ori trebuie să îmi mențin punctul de vedere în momente importante sau când dăruiesc o mică atenție cuiva îmi aduc aminte de bunicul. Când pun penița pe hârtie sau creionul pe tableta digitala îmi aduc aminte de mâinile lui care cu menghina, ciocanul și cleștele transformau o bucată de tablă sau fier în cel mai frumos trandafir sau cea mai delicată frunză. Hotărât, fără să aplece urechea la vocile nemulțumite din jurul lui, câteodată prinzându-și degetele în mașinăriile periculoase, a continuat să creeze, să simtă, să trăiască.

Acum, adult fiind, știu că ei continuă să trăiască prin mine, prin vocea mea, prin penița mea, prin gândurile mele, prin gesturile mele, ori de câte ori mă ridic și repir adânc.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s